Ștefan Luchian (pictor,1868 – 1916)

Ștefan Luchian poate fi considerat în pictură un echivalent al destinului de geniu curmat de boală, așa cum în literatura românească a fost cel al lui Mihai Eminescu.

Născut în 1868 într-o familie de militari de carieră (bunicul său a fost adjutant al lui Al. I. Cuza), Luchian alege calea artei și nu a armelor, prima școală de profil pe care o urmează fiind Belle Arte în capitală, unde îi are profesori, printre alții pe Theodor Aman și Gheorghe Tăttărescu.Datorită posibilităților financiare peste medie ale familiei, va decide să își continue formarea artistică la München și Paris, unde va prefera Academia liberă Julian în contra Școlii de Belle Arte, pe care o simțea mult prea rigidă pentru gusturile și maniera sa de a picta.

Creația lui Ștefan Luchian poate fi împărțită în două mari perioade, separate de primul episod de paralizie pe care îl suferă și care se va repeta în decursul timpului,afectându-i nu doar capacitatea fizică de a se exprima prin pictură, ci și orizontul artistic.

Prima perioadă se desfășoară între anii 1893 și 1901. Este perioada în care, datorită slabei aptitudini pentru afaceri, își pierde moștenirea și, pentru a se întreține, alege opțiunea de a zugrăvi biserici, participând în paralel la diverse expoziții și saloane de pictură. În același timp formează asociații culturale, cum a fost Asociația „Ileana”, ce susținea libertatea artei în fața constrângerilor sociale. Temele perioadei sunt foarte diverse, pornind de la pictura istorică,scene ale vieții rurale, peisaje, naturi moarte, portrete etc.

A doua perioadă a creației lui Ștefan Luchian se desfășoară din 1901 până în 1916 și e marcată de paralizie. Până în momentul în care nu se mai poate deplasa, pictorul străbate țara pictând peisaje, dar după 1909, când boala îl încarcerează în casă, la pat, tematica picturilor sale se restrânge la orizontul limitat al imaginilor prin fereastră, la florile aduse de țigănci și la aceste vânzătoare ale ultimelor sale surse vii de inspirație. Dorința de a picta a sa a fost atât de mare, încât, în perioada premergătoare morții sale, în 1916, cerea ca pensula să îi fie legată de degetele paralizate pentru a putea continua să picteze.

Ceea ce se remarcă în mod deosebit în pictura lui Ștefan Luchian este depășirea stadiului de mimesis, de imitație fidelă a naturii, picturile sale trecând prin filtrul percepției personale către culoare și sentiment dincolo de realitatea imediată.